M-am hotărât greu să mă apuc de cititul cărții Laviniei Betea. Dacă imediat după ʼ89 aceste cărți erau devorate instantaneu, acum, la 30 de ani, stai și te întrebi la ce mai folosește o astfel de lectură: vremurile acelea au trecut iar astfel de cărți te încarcă, de obiciei, cu un grad de tristețe, indignare și amăreală.

La fel ca și „Povestiri din cartierul Primăverii” această lectură nu se încadrează în tiparul descris anterior.

Cartea începe ca un roman polițist, plin de intrigi, cu personaje complexe, cu tabere cu interese divergente, puternic influențate de Moscova.

Autoarea are un stil plăcut lipsit de încrâncenarea și părtinirea care se resimt în majoritatea cărților care descriu acele vremuri. Sfârșitul cărții, dominat de perioada de anchete și torturi, te lasă însă cu un sentiment apropiat de cel produs de episoadele din „Memorialul durerii”.

Îmi aduc aminte de discuțiile din timpul liceului, pe care le aveam cu vărul meu, cu 6 ani mai mare, pe tema morții lui Pătrășcanu. Îmi istorisea fascinat despre discuțiile avute cu asistentul de la seminarul de filozofie, după care aproape că ”așteptai să vină duba să te ridice”. Atunci am auzit celebra frază: „Înainte să fiu comunist sunt român”. Cartea te lămurește despre ceea ce se ascundea în spatele acestor disidențe, perfect controlate, care ne păreau, atunci, acte de mare curaj.

M-a uimit efortul imens de documentare al Laviniei Betea. A avut de parcurs 7 080 000 de pagini în 204 volume. Cine nu s-ar descuraja în urma unei astfel de volum de informație? Ca lucrurile să fie și mai încâlcite, declarațiile învinuiților și martorilor se schimbau permanent de-a lungul anchetei, în funcție de durata anchetei, de torturile fizice și psihice la care erau supuși și unii și alții sau de schimbarea intereselor politice de moment. Abia parcurgerea doarelor în care se urmărea reabilitarea anumitor personaje te lamurește asupra ceea ce se întâmplase de fapt și care au fost mecanismele sinistre din spatele acestor procese „à la Stalin”

Viața politică era mult mai nuanțată decât lăsau să se întrevadă oficioasele vremii iar în taberele politice din interiorul Partidului se duce o bătălie care pe care „kto kogo” cum zicea Pîrvulescu.

Dacă înainte de parcurgerea cărții profilul „comunistului intelectual și patriot” ar mai fi putut să convingă pe unii, după lectură realizezi cât de utopică era dorința unora de a instaura un socialism/comunism aplicat corect.

Înțelegi perfect intransigența seniorului Coposu vis a vis de emanații „revoluției”și te lămurești și asupra unor ilegaliști curajoși ca Pârvulescu care l-a înfruntat pe Ceaușescu la ultimul congres al partidului.

Suferința lui Lucrețiu Părășcanu, anii lungi de detenție din timpul anchetei premergatoare procesului, nu pot să te lase complet indiferent, însă unul dintre  dușmanii de clasă, criticul D.I. Suchianu, aflat și el în pușcărie în 1951, descrie perfect situația lui Pătrășcanu: „ Dintre cei nu știu câte zeci de mii de deținuți ai Securității și SSI-ului, niciunul nu-și merită soarta mai just decât dânsul. A vrut comunism? Poftim comunism! Să știe și el ce e aia”