Orașul dispare încet, încet, sub ochii noștri.
De fapt nu dispare: se schimbă față de ceea ce am cunoscut noi, a fi fost Bucureștiul, la un moment dat.
Schimbarea e firească și binevenită, atunci când satisface noile nevoi ale metropolei, când e gândită cu un ochi către tradiție și patrimoniu și un altul către modernitate și sistematizare.
Cu multă vreme în urmă, pe vremea diapozitivelor, am început să mă preocup de documentarea felului în care Bucureștiul se metamorfoza, mai mult sau mai puțin inspirat.
Am strâns zeci de mii de imagini. Nu am lucrat organizat și nu am avut vreun plan de punere în valoare a acestor imagini.
De vreun an de zile mi-am tot propus să organizez cumva această informație.
Am stat 25 de ani pe Calea Victoriei și am fost „adoptat” de 25 de ani de ceea ce a rămas din cartierul Uranus. Aș fi vrut să încep cu el.
De fiecare dată am găsit motive de amânare. M-a hotărât o postare a unui prieten chirurg, în care apărea casa Păucescu.
Cum era de așteptat postarea a dat naștere unui șir de comentarii mai mult sau mai puțin acide, în general negative, asupra construcției.
Arhitectura și modul de a re-construi un oraș, întotdeauna au născut controverse.
Unii găsesc Sagrada Familia o catedrală inspirată, revoluționară pentru vremea ei, în timp ce alții o consideră un circ, în care nu-ți poți găsi intimitatea necesară unei legături cu Creatorul și în care nu mai reușești identifici planul lui Gaudi față de cel al succesorilor săi care au finalizat lucrarea.
De gustibus non est disputandum!
Scopul postării nu este de convinge lumea de valoarea, sau non-valoarea acestei construcții, ci de a pune câteva spoturi de lumină asupra unor aspecte mai puțin cunoscute ale casei Păucescu.
Studierea cu răbdare și fără prejudecăți a unui subiect, chiar dacă nu ne va schimba convingerile inițiale, va domoli puțin vehemența și aciditatea luărilor de poziție.
Înainte de a spune ceva despre această casă voi cita doar două, dintre numeroasele păreri, despre aceasta:
PRO
„Clădirea provoacă din 2003 reacţii pro şi contra. Povestea paralelipipedului
din sticlă ridicat peste zidurile unei clădiri fin de siecle din Piaţa
Revoluţiei, care a devenit in scurt timp una dintre clădirile emblematice ale
Bucureştiului contemporan, este deja cunoscută. „Borcanul”,
„bobocul de sticlă”, „clădirea cyborg”, fiecare are propria
descriere a imobilului din Str. Dem. Dobrescu nr. 5. Imobilul este o variantă
de interpretare a relaţiei vechi-nou in favoarea noului. O ruină cu valoare
ambientală, arhitecturală şi istorică, inscrisă in Lista Monumentelor Istorice,
poziţia 621, cod 41B0621, a fost integrată urbanistic şi ambiental intr-un
prezent arhitectural, iar intervenţia a fost făcută cu „măsură, discreţie
şi respect”, păstrăndu-se minimal infăţişarea de odinioară prin două
faţade, şi acestea secţionate. Ca multe alte imobile de secol al XIX-lea din
Bucureşti, clădirea din Str. Dem. Dobrescu nr. 5 a devenit ruină sub ochii
Primăriei, a Comisiei Monumentelor, a Ministerului Culturii şi a noastră a tuturor.”
CONTRA (sunt mult mai numeroase- am ales una la întâmplare)
„Dacă înainte casa făcea o nota discordantă interesantă cu restul arhitecturii Pieței Palatului, acum nota respectivă s-a transformat într-o notă grotescă. Ceea ce este mai grav e ca oamenii care au conceput clădirea în acest fel sunt arhitecți.”
În ceea ce mă privește, recunosc că mi-ar fi plăcut ca toate clădirile care înseamnă ceva pentru orașul acesta, să fi fost reconstruite cât mai aproape de proiectul inițial. Intervențiile „moderniste” fac, de cele mai multe ori, să se piardă mult din mesajul construcției inițiale sau acesta să fie anulat complet.
Acest lucru nu este, însă, posibil.
Recondiționarea acestor construcții presupune sume mari de bani. Actualii proprietari nu dispun de aceste fonduri iar imobile valoroase se degradează și dispar pe zi ce trece.
Au fost voci care au spus că dacă proprietarii nu sunt în stare să-și renoveze casele, acestea să fie trecute iar în proprietatea statului. Adversarii acestei soluții au adus ca argument lipsa de fonduri și interes a statului corupt în a reface aceste clădiri de patrimoniu. Foarte adevărat.
Din această situație, aparent fără ieșire, câștigă dezvoltatorii imobiliari care au răbdarea și „pârghiile” necesare pentru a pune mâna pe aceste proprietăți și de a le valorifica.
Fac aceștia un lucru rău cu fiecare proprietate pe care pun mâna?
De cele mai multe ori da, dar generalizările, fără a analiza caz cu caz, nu ne folosec foarte mult.
Dau doar trei exemple oarecum similare dar totuși diferite.
1. Casa Oromolu (fost guvernator al Băncii Naționale) – arh Petre Antonescu lângă guvern.
Pun două imagini înainte și după renovare. Cred că edificiul a avut de câștigat după renovare.
Sigur că NEPI Rockcastle a avut interese majore în regiune, o stradă întreagă a dispărut din spatele casei, unde a apărut o retro cortină de business dar cel puțin această abordare nu a supus, în numele simbioze „vechi-nou” în mod nefericit edificiul inițial. Aveți imaginile pe când era o casă de patrimoniu „păzită”, după un misterios incendiu produs iarna și aspectul casei de acum câteva zile.
2. Hotel Novotel pe Calea Victoriei – pe locul vechiului Teatru Național distrus de bombardamentele germane în 1944.
Construcției i se reproșază alăturarea vechii fațade a Teatrului Național cu o cortină de sticlă cu care aceasta intră în contradicție, faptul că accesul dinstre strada Ion Câmpineanu (fostă 13 Decembrie) nu a fost respectat (cum ar fi putut fi?), ba chiar că suntem în fața unei înșelătorii: deși fațada hotelului este o copie a vechii fațade a teatrului, oamenii cred că se află în fața unei bucăți de ruină a vechiului teatru, înglobată în noua clădire.
Se poate dar câți mai știu că pe acele locuri a fost Teatrul Național, câți mai știu pe colț (la intrândul dintre blocuri de pe str. Câmpineanu) se găsea Gambrinus- cârciuma lui Caragiale, unde actorii se strângeau după spectacole la o bere (cârciuma lui „Nenea Iancu” a dat faliment și este frecvent confundata cu Gambrinus de lângă Cișmigiu).
Nu suntem în fața unei restaurări similare cu cea a Casei Oromolu dar un memento despre vechiul amplasament al Teatrului parcă nu strică.
Înainte pe acest loc era o parcare, în care am învățat să fac „opturi” cu bicicleta și în care, după anii ´90 a funcționat „celebra” Terasă „Alexandra”, ce părea de nestrămutat pe atunci.
Suntem deci în câștig sau în pierdere?
3. Al treilea exemplu e mai trist. E vorba de Fostul Azil Evreiesc de Bătrâni „Elisabetheu”, inaugurat în anul 1906 de Regina Elisabeta, în cartierul evreiesc, la intersecția străzilor Romulus cu Ion Filibiliu. Acesta ajuns în proprietatea statului, în care a funcționat Institut Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă, lăsat în paragină după ´90, retrocedat fundației „Caritatea” care-l vinde, probabil, către 3Z RESIDENCE, care va dezvolta un asansambul rezidențial de lux, Carmen Sylva Royal Class Apartments.
Am alătuturat trei imagini din trei momente diferite.
Sigur că ceea ce va rezulta va fi mult mai „igienic” decât clădirea și sinagoga, ce au fost sacrificate, dar farmecul acelei clădiri, veritabilă sinteză de arhitectură românească de la începutulsecolului 20 va fi iremediabil pierdută.
Statul, fost proprietar, putea ajuta fundația „Caritatea” să renoveze imobilul, care putea deveni, printre multe altele, și un sediu pentru atât de necesarul Muzeu al Holocaustului, care se dorește a fi înghesuit acum în cureta Muzeului Antipa.
Statul putea, daca ar fi vrut dar nu a făcut-o cum nu a făcut-o cu multe alte imobile de patrimoniu.
Care ar fi fost în acest context viitorul casei Păucescu?
Cred că identic. Am fi avut o ruină în continuă degradare care ar fi fost demolată sau complet înlocuită de o altă clădire care nu ar fi adus cu nimic aminte de frumoasa clădire.
Am cunoscut această clădire ca fiind casa Păucescu și știam despre ea cam ceea ce puteți găsi, cu ușurință, pe net:
„Iniţial, clădirea a fost reşedinţa lui Grigore Păucescu, un politician de la jumătatea şi de la sfârşitul secolului al XIX-lea. De asemenea, reşedinţa reprezenta unul dintre centrele vieţii mondene, politice şi culturale din Bucureşti, cunoscând o popularitate fulminantă în rândul elitei culturale şi politice până la începutul secolului al XX-lea. Ulterior, structura a devenit sediul ambasadei (legaţiei) Austro-Ungariei, doar pentru a se transforma într-un sit abandonat în timpul regimului comunist şi anilor ce au urmat acestuia, o privelişte tristă care abia mai amintea de splendoarea şi gloria fostului edificiu, grav afectat în timpul Revoluţiei din 1989.”
Casa era importantă și pentru faptul că, în 1881, Eminescu a citit „Scrisoarea a III-a” în această casă.
Pe vremea când eram elev de liceu, mă opream uneori în fața ei pentru a mai vorbi câteva clipe cu un coleg de liceu, înainte de a ne despărți în drumurile noastre către casă: el pe Dem Dobrescu, eu pe Calea Victoriei. Am fost , de câteva ori legitimați, și așa am aflat că acolo vis a vis de CC funcționa sediul Direcției a 5-a a Securității.
La revoluție casa a fost incendiată și scotocită de arme și documente secrete.
Așa arăta casa imediat după decembrie 89 și la câteva luni după…
Cam atât rămăsese din casa cu vestigii ale stilului renaşterii franceze de la jumătatea secolului al XIX-lea.
Mi-a fost dragă și am tot refotografiat-o de-a lungul timpului.
Casa de care vorbim se află la intersecția străzilor Boteanu (unde figura cu nr2) și Dem Dobrescu (unde figura cu nr 5).
Tot informându-mă despre ea au început surprizele.
Casa zisă Păucescu nu arăta ca cea din fotografiile mele fiind mult mai mare. O parte din ea fusese demolată, cu mult înainte de a ajunge sediul Direcției a 5-a
Casa a fost greșit identificată drept casa Păucescu.
Ne aflăm în fața unei duble confuzii fiindcă casa nu a fost nici a lui Grigore Păucescu și nici a Legației Austriece.
Casa lui Grigore Păucescu, moștenită de fiica sa Zoe Păucescu, se afla de fapt pe C.A. Rosetti (fostă str. Clemenței) la nr. 2, unde dealtfel se află și o placă comemorativă care certifică acest lucru.
Casa pe care, în mod eronat, am considerat a fi fost a lui Grigore Păucescu este de fapt, casa unde în 1910 locuia procurorul C.A. Robescu fără a putea ști cu certitudine cine a fost primul prorietar al casei.
O demontare magistrală a aceste confuzii cu harți, nume de străzi, proprietari și adrese a făcut-o Adrian Crăciunescu aici: http://a-craciunescu.blogspot.com/2013/12/dubla-enigma-sediului-uniunii.html
Plecăciune!
Informații interesante despre casă puteți afla și pe aceste site-uri.
http://www.bucurestiivechisinoi.ro
https://www.muzeuldefotografie.ro
Să sumarizăm:
- casa Păucescu ,în care s-a citit Scrisaorea a III-a, nu e cea de la intersecția strazilor Dem Dobrescu (fostă Vienei, fostă Vămii) cu Boteanu
- casa Păucescu a fost complet demolată și încorporată în clădirea Fundației Carol
- casa, de care facem vorbire, este una în care procurorul Robescu a locuit în 1910 și care ulterior a devenit sediul Direcției a 5-a a Securității
- casa Robescu era mult mai mare inițial așa că reconstrucția după planul inițial iese din discuție
- în 89 este incendiată și distrusă în mare parte
- Uniunea Arhitecților din România , UAR, se mută în acest sediu, menținând o parte din pereții exteriori și înălțând o structură de sticlă în interior. (au dorit un contrast între vechi și nou pe care au ținut să-l marcheze și la scările de acces care jumătate sunt vechi și deformate, jumătate noi) „În 1990 a fost atribuită Uniunii Arhitecţilor din Bucureşti, fiind o ruină. Ideea a fost de a păstra ruina ca atare”, spune Dan Marin, arhitectul imobilului nou construit. Străinii sunt atraşi de originalitatea clădirii în ciuda tuturor acestor scandaluri, Sediul Uniunii Arhitecţilor din România din Piaţa Revoluţiei este una dintre cele mai ciudate clădiri din România. „Casa place tinerilor şi străinilor şi le displace bătrânilor”, a constatat Dan Marin”
Care ar fi fost perspectivele acestei case:
- să devină o ruină și să dispară
- să fie conservată ca o ruină sau reconstruită după planul inițial – ideal dar cine ar fi dat banii?
- proiectul actual, apreciat de unii hulit de alții, dar care cu siguranță că nu este trecut cu vederea de cei care ne vizitează orașul
Care ar fi fost evoluția cea mai potrivită pentru casa Păucescu- Robescu-UAR?
Nu știu, probabil că fiecare avem o părere determinată pe gustul artistic, intransigența în a păstra intact patrimoniul arhitectonic și viziunea dezvoltării orașului.