În centrul podișului Anatoliei, în provincia Nevșehir, se găsește un fabulos oraș subteran.

Primul gând care mi-a trecut prin minte, când am aflat că vom vizita un oraș subteran, a fost acela că vom vizita câteva cotloane săpate în stâncă cu alveole laterale menite să asigure o oarecare intimitate locuitorilor.

Complet greșit.

Derinkuyu, considerat a fi cel mai mare oraș subteran din lume, putea adăposti 20 000 de locuitori.

Orașul este „construit” pe 8 niveluri, care coboară până la 60 de metri sub pământ. Sub acestea curge un râu subteran care a fost folosit ca sursă de apă atât de către locuitorii orașului subteran cât și de locuitorii de la suprafață ai orașului suprateran corespondent.

Fiecare nivel putea fi „sigilat” de cel superior prin blocuri mari de piatra bazaltică tăiate circular, cu diametrul de 1,5 m și o greutate de 200-300Kg. Aceste blocuri circulare de piatră erau împinse în interiorul tunelurilor de la nivelul inferior și blocate. Mici orificii permiteau menținerea atacatorilor la distanță prin aruncarea de ulei încins sau împungerea acestora cu sulițe.

La primele niveluri erau adăposite animalele care aveau intrări separate de cele ale oamenilor, disimulate în construcțiile supraterane.

La etajele inferioare existau, pivnițe, prese de ulei și vin, camere de depozitare, toalete cu fosă septică, refectorii și o biserică cruciformă.

Ventilația acestui megalopolis subteran era asigurată prin 52 de puțuri adânci (60m) care serveau atât ca fântâni pentru cei de la suprafață cât și ca guri de ventilație atunci când locuitorii orașului suprateran își găseau refugiu temporar în adâncuri. Pe lângă aceste puțuri adânci, existau și unele, reduse ca adâncime, care asigurau aportul cu apă doar pentru nivelurile -7 și -8 al orașului, fără vreun rol în ventilație.

La suprafață existau și „fântâni” care nu atingeau pânza freatică. Singurul lor rol era acela de a deruta atacatorii care încercau otrăvirea apei și de a disimula adevăratele puțuri de ventilație. Se pare că în timpul atacurilor, orașul nu era complet părăsit, o parte a populației masculine rămânând să apere zonele cheie ale orașului.

Aceste sisteme de ventilație, alături de roca poroasă, asigurau o temperatură constantă de 14-16 grade Celsius, pe tot parcursul anului.

Fumul rezultat din gătit și din arderea lămpilor de ulei folosite pentru iluminarea tunelurilor, era filtrat prin sisteme ingenioase, astfel încât, cantitatea acestuia evacuată la suprafață, prin fântânile-puțuri de ventilație, să fie minimă.

Existau zone în care focul se făcea în scobituri mari în podea, lemnele fiind acoperite cu un fel de grătar/capac. Gătitul, un adevărat „slow cooking” se făcea în aceste scobituri, la jarul rezultat prin arderea lemnelor.

Construcții subterane s-au găsit în zonă din perioada neoliticului însă construcția acestui oraș este structurată în 4 perioade:

• cea din timpul Imperiului hitit (1300 b.C.) și frigian (1200-700 b.C)
• perioada romană în care creștinii foloseau aceste tuneluri ca ascunzători, înainte ca religia creștină să devină religia de stat a imperiului
• perioada invaziei mongole – Timur Lenk și mai târziu a musulmanilor finalizată în 1453 cu căderea Constantinopolului și dispariția Imperiului Roman de Răsărit. Aceasta a fost, probabil, perioada când aceste structuri au avut maximul de dezvoltare.
• orașul se pare că a fost folosit până târziu , la sfârșitul secolului 19, acesta fiind abandonat la începutul secolului 20 când între Turcia și Grecia are loc un masiv schimb de populații, în urma acordului de la Lausane (1923). Populația vorbitoare de limbă greacă, predominant creștină, părăsește aceste locuri pentru totdeauna. Fântânile -puțuri de ventilație sunt însă folosite ca sursă de apă de către populația turcă până în 1960. Datorită acestor puțuri , orașul subteran este redescoperit și redeschis turiștilor în 1969. 

Deinkuyu nu este un oraș singular în Cappadocia. Acesta era legat printr-o rețea de tuneluri de peste 8 km lungime, de orașe similare din regiune.

În regiune au fost găsite peste 200 astfel de așezări, 40 dintre ele având 3-4 niveluri.

În ciuda numărului mare de locuitori care foloseau temporar orașul, s-au găsit foarte puține resturi ceramice sau alte artefacte care să dea informații suplimentare despre cronologia construcției orașului sau despre locuitorii săi, ceea ce sugerează că în perioadele de pericol, locuitorii plănuiau din timp coborârea în adâncuri, aducând cu ei proviziile trebuincioase traiului. Orașul era complet părăsit după dispariția pericolului.

Pentru cei care nu suferă de claustrofobie, periplul la Derinkuyu poate fi o aventură fascinantă.