Opt zile nu sunt de ajuns pentru a cunoaște în profunzime o țară, dar sunt suficiente pentru a-ți face o idee destul de bună despre oamenii, istoria și cultura unui loc.

În tinerețe, Anglia, Scoția și Irlanda mi se păreau una și aceeași tară, sigur cu unele diferențe specifice.

Cu timpul, am înțeles că lucrurile nu stăteau deloc așa, iar această călătorie mi-a clarificat multe despre de oamenii și istoria Irlandei.

Ca de obicei, cele mai bune informații le obții de la localnici.

Am avut șansa ca în primul tur ghidat al Dublinului să avem un ghid excepțional.

Cult, pasionat de istorie, care spunea esențialul despre locurile, istoria și limba Irlandei și nu se simțea nevoia să-ți atragă, din când în când, atenția cu câte o glumiță.

Din felul cum vorbea, simțeai că știe mult mai multe.

Alegea totuși să nu te copleșească cu o sumedenie de date și informații inutile, pe care a doua zi le-ai fi uitat cu siguranță. Rămânea la ceea ce era important pentru acele locuri, făcând conexiuni interesante între evenimentele istorice ce au modelat nașterea statului irlandez.

De la el am aflat majoritatea informațiilor pe care vi le voi împărtăși în continuare.

Am structurat prezentarea în trei secțiuni:

• Irlanda & Dublin istorie, limbă, oameni;
• tururi interesante;
• Castelul Ballymaloe- locul unde a avut loc nunta pentru care ne-am dus în Irlanda.

Irlandezii admit că au fost ocupați timp de 700 de ani de englezi, dar afirmă cu tărie că niciodată nu au fost învinși sau asimilați de aceștia.

Sunt oameni veseli, joviali, gata oricând să te ajute, fără a fi intruzivi sau sâcâitori.

Irlandezii nu uită și nu iartă, dar sunt împăcați cu diferența de putere între ei și Anglia.

Au acceptat istoria pe care au trăit-o și nu se uită înapoi cu mânie. Se uită spre viitor cu speranță, înțelegând că relațiile bune cu Anglia le oferă un viitor mai bun.

Ca o ironie, după ce și-au câștigat independența în 1922, la intrarea în Comunitatea Europeană, au intrat împreună cu Anglia, semnând actele la aceeași masă, de parcă lucraseră împreună la acest proiect.

Localnicii nu se uită cu indiferență, sau ranchiună, față de Irlanda de Nord, care a rămas parte a Marii Britanii, dar care în urma separării de Irlanda a suferit foarte mult economic.

Irlandezii se uită la istoria ce va veni, și își doresc ca relațiile lor cu Irlanda de Nord și Marea Britanie să revină la cotele cele mai înalte posibil.

Pragmatici și înțelepți.

Oamenii au notă de auto-ironie și nu se iau foarte în serios, poate un mecanism de auto apărare față de împrejurările istoriei care le-au fost, mai tot timpul, potrivnice.

Nu regăsești la ei lamentările noastre: am fost pavăză în apărarea creștinătății, de asta nu am reușit să avem castelele și cultura occidentului, am dus numai războaie de apărare față de vecinii lacomi, ceea ce ne-a secătuit resursele, ungurii ne-au asuprit, ne-au lipsit de drepturi elementare, dar cu toate astea…etc, etc, etc.

Doar 15% din locuitori vorbesc fluent Irlandeza: gaelic, foarte apropiată cea a scoțienilor de care sunt foarte apropiați în multe privințe. (În ceea ce privește whiskeyul, irlandezii îl preferă de departe pe al lor- aici aș fi mai rezervat)

Irlandezii au o glumă: „Un irlandez e un scoțian care știe să înoate.”

Limba lor nu are aproape nimic în comun cu engleza așa că nu vă străduiți să faceți asocieri între cele două limbi.

Numele oamenilor și locurilor înseamnă de obicei ceva:

• Dubh Linn- Iazul Negru; celălalt nume al orașului pe care îl veți găsi inscripționat pe plăcuțele bilingve, este Baile Atha Cliath- locul trecerii prin vad
• O’ înseamnă fiul lui. De aici O’Neil, O’Reiley etc.
• Mc sau Mac- nepotul sau descendetul lui Mc Namara, Mc Pearson
• Cork- Corcaigh- mlaștină
• Limmerick Luimneach – flat land- teren plat
• Bally- locul, de aici numele castelului unde am fost la nunta Ballymaloe (sunt o groază de Bally-localități)

Nu o să fac o incursiune în istoria limbilor gaelic continentale sau insulare.

Spre deosebire de englezi, care au fost invadați de romani și ulterior de normanzi, irlandezii nu au fost, și din acest motiv limba lor a evoluat cu totul altfel, față de cea a populației de pe teritoriul actual al Angliei.

Cu auto ironia cunoscută, localnicii recunosc că nu au fost invadați de romani, nu fiindcă erau curajoși și de neînvins, ci pentru că clima rece și vântoasă a Irlandei nu i-a încântat deloc pe romani, care denumeau Irlanda: Hibernia.

Normanzii au venit prin 1150 și au găsit o insulă cu multiple comunități tribale care se războiau între ele. Când s-au lămurit că vor trebui să controleze populația Irlandei, normanzii s-au apucat să ridice castele și să se organizeze. Supunerea Irlandei nu s-a realizat peste noapte ci a durat cam 450 de ani.

În paralel a început și populația Irlandei să dezvolte o identitate și mai târziu o conștiință națională, care mai târziu a dus la separarea în 1922 de Anglia.

Nici procesul de desprindere de Anglia nu s-a petrecut la o dată anume, ci a fost un proces întins pe mai mulți ani.

La noi au răzbătut mai mult atrocitățile făcute de IRA- fracțiunea militară a partidului Shinn Fein, atentatul odios cu bombă asupra iahtului lordului Mountbatten, dar adevărul e că ambele părți au comis atrocități de neimaginat, ceea ce l-a determinat pe Prim Ministrul Lloyd George să înceapă demersurile Tratatul de pace din 1922.

Un episod deosebit de sângeros a fost înăbușirea răscoalei de Paști și executarea imediata capilor revoltei: Connaly și Pearse.

Știam pe dinafară poemul lui W.B. Yeates „The Rose Tree” dar abia acum am realizat cine erau protagoniștii dialogurilor din acest poem:

„O WORDS are lightly spoken,’
Said Pearse to Connolly,
‘Maybe a breath of politic words
Has withered our Rose Tree;
Or maybe but a wind that blows
Across the bitter sea.”

The bitter sea este evident Marea Irlandei care separă Irlanda de Anglia.

La respectiva revoltă englezii au urcat cu o navă de război pe râul Liffey, ce străbate Dublinul, și au tras cu artileria grea asupra unei zone dens populate din centrul Dublinului, fără a ține cont de faptul că acolo se afla o numeroasă populație civilă cu numeroși supuși loiali Coroanei Britanice.

Greu de imaginat ca armata unei mari culturi a putut face așa ceva.

Dar istoria ne-a obișnuit că o mare cultură nu influențează, aproape niciodată, atrocitățile pe care armata acelei culturi le săvârșește. La Grande Armée, Wehrmachtul sau Armata Roșie sunt exemple grăitoare.

În 2011 Regina Elisabeta  a ținut un discurs chiar în zona bombardată de HMY Helga.

A fost prima vizită a unui monarh englez în Irlanda.

Protocolul vizitei a fost negociat în cele mai mici detalii de cele două părți.

Inițial irlandezii au vrut să boicoteze și să o împiedice pe regină să țină discursul, dar regina a dat dovadă de o diplomație desăvârșită și a câștigat bunăvoința irlandezilor, poate chiar și inimile unora dintre ei.

La dineul oficial, de la Castelul Dublin, Mary McAleese, președinta Irlandei, a spus în deschiderea discursului: „niciunul dintre noi nu putem schimba trecutul dar am ales să schimbăm viitorul”.

Regina și-a început discursul în gaelic și a stârnit un „wow” și un ropot de aplauze audienței:

A Uachtaráin, agus a chairde’ (President, and friends’)

care ar suna cam așa

A ook tar eye/n aug us a hardje’.

Începerea unui discurs în limba țării care te primește pare un gest de politețe diplomatică dar în acest caz lucrurile au fost mult mai complicate.

A existat o opoziție puternică ca Elisabeta să rostească începutul discursului în gaelic. Lumea se aștepta ca stâlcirea limbii irlandeze de către urmașa monarhilor, care au subjugat Irlanda, chiar din Castelul Dublin, să stârnească un val de revoltă și resentimente.

În pregătirea vizitei reginei, secretarul ei personal Edward Young, a reușit să o înduplece pe președinta Irlandei, ca Majestatea Sa să rostească primele cuvinte în irlandeză.

Foarte reticentă, Mary McAleese, acceptă să îi scrie, pe un plic, reginei cum ar pronunța un irlandez cuvintele de bun venit. A fost un succes, iar restul e istorie.

În memoriile sale McAleese a publicat copia acelui mesaj.

În discursul ei, Elisabeta a II-a i-a numit pe capii revoltei din 1916, The Good Easter: martiri. Era pentru prima dată când un monarh englez recunoștea acest adevăr.

Acest adevăr a fost piatra de temelie pentru un nou început în relațiile bilaterale anglo-irlandeze.

Primul nume al Dublinului îi vine de la vikingii care au acostat într-un golf/iaz al râului Poddle care trecea chiar prin curtea actualei grădini a castelului Dublin.

Locul de unde își trage orașul numele: Iazul negru. Pe locul grădinii actuale a Castelului Dublin, apele râului Poddle, influențate de flux și reflux formau un iaz. Culoarea neagră era data de filtrarea apei prin turbă.

Azi râul Poddle trece pe sub castelul Dublin iar iazul nu mai există fiind acoperit de grădina castelului.

În dreapta grădinii există Muzeul Chester Beatty, care are o colecție spectaculoasă de cărți vechi, lăsată de magnatul american cu origini irlandeze care a dat numele muzeului. Intrarea e liberă dar donațiile sunt încurajate. Nu voi spune că e mai spectaculos decât vizitarea Book of Kells la Trinity College, dar e un loc care merită vizitat deși e mai puțin celebru ca Temple Bar.

Pe indicatoarele rutiere veți găsi numele orașului Dublin ca Baile Atha Cliath- „locul trecerii prin vad” a doua denumire a capitalei Irlandei.

Nu vă așteptați ca vizitarea Castelului Dublin să fie ceva spectaculos. Majoritatea clădirilor originale nu mai există. O parte a fost distrusă într-o explozie a depozitului de armament al castelului iar actuala clădire mai păstrează doar unul din turnurile castelului care în prezent se restaurează și nu se vizitează.

De aici a evadat Hugh Roe O’Donnell (Red Hugh) în ziua Crăciunului din 1591.

Hugh O’Donnell a fost șeful al unuia din clanurile importante care a controlat teritoriul Irlandei. După căsătoria sa cu fata lui Hugh O’Neill acesta părea a ajunge într-o poziție dominantă în Irlanda, așa că englezii s-au gândit că e mai bine să-l întemnițeze în turnul Castelului Dublin, de unde a reușit să evadeze prin latrina castelului. Cum caii care trebuiau să-l aștepte au lipsit dintr-o încurcătură, Red Hugh a trebuit să mărșăluiască vreo 20 de mile prin zăpadă până la Glenmalure, o fortăreață în munții Wicklow. Ca urmare a degerăturilor degetele de la picioare i-au fost amputate.

Azi marșul forțat al lui Red Hugh O’Donnell este refăcut (nu de Crăciun) de mulți irlandezi ca un omagiu adus curajului și determinării acestui erou național.

Turul din prima zi a continuat cu Christ Church, cu centrul vechi al Dublinului cu barurile și puburile sale îmbietoare.

Ghidul ne-a avertizat că intrând într-un astfel de local, cu este mai atrăgător, mai colorat și are mai multe flori la ferestre, cu atât vom plăti mai scump pentru celebra Guiness, care poate ajunge și la de trei-patru ori prețul dintr-un local normal.

Ghidul ne-a sugerat un restaurant bun ca preț, ca serviciu și pentru mâncarea pe care o vom primi: „The Lotts”. Nu am regretat.

Turul ne-a dus apoi la Ha’penny Bringe (half penny- taxa care trebuia plătită la trecerea podului) și s-a încheiat  în fața Muzeului Național de Ceară, locul pe unde trecea Leopold Bloom (protagonistul din Ulisses, al lui Joyce) și unde ancorase  HMY Helga care a bombardat mulțimea strânsă de Good Easter.

Pentru cei care vor să refacă călătoriile lui Leopold Bloom prin Dublin primăria a încastrat în pavaj câteva indicații.

Al doilea tur din Dublin a fost Trinity College și Castelul Dublin.

La Trinity College atracția centrală o constituie biblioteca și manuscrisul „Book of Kells”

A costat mult și nu a meritat.

Ghidul a fost bun, dar turul ghidat de la Trinity College a constat dintr-o descriere a ceea ce urmam să vedem în interior. Ghizii nu au acces în interior așa că informațiile ne-au fost livrate în curtea interioară a colegiului, în vânt și ploaie.

Al doilea avantaj al turului era „skip the line” la Book of Kells.

Cum nu era nimeni la coadă nu aveam ce line să skipăm.

Experiența de la Trinity College este împărțită în 4 secțiuni.

Mergeți pe cont propriu fără ghid!

Prima secțiune este o cameră cu reproduceri, la scară mare, a unor pagini ale Book of Kells- o colecție a celor patru evanghelii scrise de patru călugări la Iona Abbey pe insula cu același nume, situată în proximitatea coastei Scoției. De aici a ajuns la Abbey of Kells- de unde numele manuscrisului.

Sunt prezentate în detaliu tehnicile și uneltele folosite pentru scrierea documentului.

Nu fiți disperați dacă nu aveți răbdare să citiți totul de pe pereți fiindcă veți afla tot ce vă interesează în ultima secțiune a turului.

Camera a doua prezintă o pagină a manuscrisului original care se schimbă în fiecare săptămână. Nu puteți face fotografii aici.

Partea a treia a turului este vizitarea bibliotecii de la Trinity Collage care este impresionantă. Aici s-a filmat biblioteca din Star Wars. Difuzarea imaginilor s-a făcut fără aprobarea celor de la Trinity College așa că a urmat un mic scandal stins de o înțelegere financiară.

Ultima experiență este cea mai interesantă. Fără ea turul ar fi fost cam dezamăgitor.

În multe camere multimedia veți afla istoria scrierii și aventurile prin care a ajuns manuscrisul de pe insula Iona la Trinity College. Sunt prezentate în detaliu tehnicile de scriere, decorarea paginilor și particularitățile manuscrisului precum și amprenta pusă de cei patru călugări asupra acestuia.

Manuscrisul, cu coperți din pietre prețioase și aur (pierdute sau jefuite), a fost scris pe piele tratate ale 185 de viței și are 340 folii (680 de pagini). Scrierea anumitor pagini a durat mai mult de șase luni.

Cartea în sine e fabuloasă, iar efortul făcut de acești oameni în secolul al IX-lea, pentru a prezerva credința este dificil de înțeles pentru mulți dintre cei care au îmbrățișat cultura fast: fast food, fast reading, fast orice.

Magazinul de suveniruri este bine aprovizionat și puteți lua lucruri de calitate, unele manufacturate de localnici. Eu am ales o cruce din Kells și o carte ce reproducea la scară 1:1, 80  de pagini din manuscris și toată istoria scrierii acestuia- un regal.

Trecând prin curtea Colegiului spre ieșire puteți admira Sfera con Sfera al lui Arnoldo Pomodoro, pe care o mai puteți vedea și la muzeele Vatican, la Universitatea Berkley sau sediul ONU.

Partea a doua a turului a fost Castelul Dublin.

Eșec total.

Mă așteptam să intrăm în subsolurile Castelului, să vedem râul Poddle care trece pe sub acesta și care alimenta Iazul negru în trecut și câte și mai câte.

Nimic din toate acestea.

Ghidul ne-a dus la statuia lui Molly Malone să-i admirăm sânii și să-i atingem eventual ca porte bonheur. Molly a dat numele unei melodii celebre, care descrie viața unei fete, noaptea prostituată și ziua comerciantă ambulantă, care a murit de tânără.

Turul s-a terminat cu o poveste destul de plictisitoare despre castel- mult mai slabă decât prezentarea ghidului din prima zi a turului orașului.

Am fost atât de dezamăgiți, încât am părăsit turul înainte să se termine.

A treia experiență interesantă a fost vizitarea unei distilerii din Dublin, Pearse Lyons Distillery, care funcționează în incinta unei foste biserici, de unde, în trecut, irlandezii plecau spre Santiago de Compostella.

Distileria a fost ultimul proiect de suflet al lui Pearse Lyons, un american bogat din Kentucky de origine irlandeză. Din păcate nu a mai trăit să-și vadă investiția trecând pe profit.

Amenajarea locului e fabuloasă iar pe lângă whiskey-urile irlandeze, două mi-au plăcut în mod special, am descoperit și un gin excelent: Míl Mediterranean Style Gin care spre deosebire de multe ginuri se poate bea și sec.

Biserica este înconjurată de un cimitir din 1400 unde sunt îngropați peste 100 000 de oameni. Numele a 70 000 dintre aceștia sunt cunoscute și documentate.

Nu vă speriați: nu e nimic macabru în această degustare de whiskey irlandez în mijlocul unui cimitir, dimpotrivă.

Primul tur pe care l-am făcut în afara Dublinului a fost în Wicklow Mountains și Castelul Kilkenny.

Imaginile de la turul de la Moher Cliffs sunt de departe mai spectaculoase dar dacă ar fi să aleg între cele două tururi eu l-aș alege pe cel de la Wicklow & Kilkenny.

Ca să te bucuri de falezele spectaculoase de la Moher, ar trebui să ajungi pe la apus ceea ce e aproape imposibil dacă alegi un tur. În plus, dacă e să te bucuri de întreaga perspectivă a locului, un tur la apus cu vaporul și o vreme splendidă sunt obligatorii.

Greu de nimerit în Irlanda.

Turul Munților Wicklow e de fapt vizitarea văii glaciare Glendalough (Gleann Dá Loch)– valea celor două râuri.

Locul e minunat iar plimbarea pe aleile ce înconjoară cele două lacuri este tihnită și agreabilă.

În afară de fauna și flora, care pot fi admirate încă de la intrare, locul este unul plin de spiritualitate.

Sf. Kevin, unul dintre protectorii importanți ai Irlandei, a locuit aici ca ascet într-o grotă situată deasupra lacului inferior, și ulterior ca monah în abația pe care a înființat-o.

Călătoria prin vale începe cu cimitirul tipic irlandez care găzduiește bisericile Sf. Kiernan, Sf. Kevin (cei doi s-au cunoscut), catedrala dedicată Sf. Petru și Pavel și turnul circular clopotniță, cu înălțimea de 43 m, construcție specifică Irlandei.

Bisericile, din piatră masivă, deși par mari la exterior sunt destul de mici în interior. Aceasta se datorează modului de construcție al vremii cu ferestre mici, pereți groși și arcuri în consolă pentru tavane.

Arcul „în consolă” este mai puțin rezistent ca arcul roman, rotund, și cel gotic „în cintru frânt”, care permitea spațiilor interioare înălțimi mai mari,  deschideri mai mari și ferestre mai mari.

Același tip de „arc în consolă” îl veți întâlni și în construcțiile din Cambodgia, de la Ankgor Wat, Preah Khan Temple și Banteay Srei Temple. Fragilitatea unei astfel de construcții face ca majoritatea tavanelor să fie prăbușite acum.

Irlandezii au reușit să contracareze acest neajuns prin masivitatea pereților, și ieșirea puțin în consolă a elementelor constitutive ale tavanelor. Din acest motiv, acoperișul unei astfel de biserici, relativ mici în interior, ajungea să cântărească peste 760 de tone.

Nu vă plictisesc cu legendele locului dar în cimitir o să vedeți îmbinarea simbolurilor animiste, solare cu cele creștine care au dat naștere celebrei cruci irlandeze, înconjurată de un cerc. (Academicienii au și o interpretare mai doctă a acestei cruci dar mie prima descriere mi se pare cea mai sugestivă.)

Vă spuneam că, în ciuda istoriei lor complicate cu englezii, irlandezii își văd viitorul cumva împreună cu englezii.

Istoria Sfântului Patrick, al cărui nume este sinonim cu creștinismul și Irlanda, este grăitoare în acest sens.

Sf. Patrick  s-a născut în Britania, dar a fost capturat de pirați irlandezi și dus ca sclav în Irlanda, de unde reușește să scape șase ani mai târziu, și să ajungă iar la familia sa din Anglia.

După ce este hirotonit ca preot, Sf. Patrick,se reîntoarce în Irlanda pentru a o creștina.

Glendalough a devenit celebru după ce Papa Pius al IX-lea a sus că „șapte pelerinaje la Glendalouch fac cât un pelerinaj la Roma”

Părăsind Munții Wicklow pe una din coline veți vedea locul unde s-a filmat „Braveheart”  și o inscripție bine cunoscută din cinematografie Hollywood.

Ați putea crede că inscripția a apărut ca urmare a studiourilor cinematografice din regiune care au filmat o serie de filme aici.

Nu este așa.

În căutarea singurătății, Sf. Kevin își caută refugiul în Holly Wood- pădurea sfântă ce străjuia Wicklow Gap- de aici numele locului din Irlanda. În 1845 Marea Foamete care a lovit Irlanda, produce un val de emigranți care au ajuns în mare parte În America. Așa s-a întâmplat și cu Matthew Guirke care, ajuns în suburbiile Los Angeles-ului, aduce cu sine numele Hollywood din Irlanda.

Turul se termină cu castelul Kilkeny.

Nu vă voi istorisi istoria castelului. Mă opresc doar asupra celui mai interesant fapt: acest castel a fost vândut statului irlandez, în 1938, pentru suma de 50 de lire cu condiția să nu ajungă o ruină.

Fundația care s-a ocupat 30 de ani de reconstrucția lui a făcut o treabă excelentă și comerțul, artele, meșteșugul și industria culinară au înflorit în aceste locuri. (ca la noi)

Castelul este foarte frumos și minuțios restaurat. Mi-a atras atenția, chiar în holul de la intrare, trofeul unui elan cu anvergura coarnelor de peste 3 metri.

Un trofeu asemănător l-am întâlnit în castelul-hotel în care am stat la Ballymaloe. Se pare că acești elani gigantici populau zona iar trofeele lor erau apreciate mult de proprietarii castelelor.

Al doilea tur a fost cel de la Cliffs of Moher.

Am plecat din Cork, în sudul Irlandei, iar drumul dus întors a durat mai bine de 5 ore printr‑un peisaj destul de tern.

Cu toate astea, falezele de la Cliffs of Moher merită efortul.

Am făcut cunoștință nemijlocită cu vântul turbat al Irlandei. Când șuieră noaptea printre pietrele care alcătuiesc zidurile despărțitoare dintre proprietăți, zgomotul făcut este asemenea urletului unei femei în noapte: Banshee, care anunță familia că o nenorocire se va abate asupra acesteia sau un membru al familiei îi va părăsi.

Beatrice, precaută, nu a vrut să mergem în Irlanda de Nord, ca să vedem Giant’s Causeway, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu Cliffs of Moher care sunt foarte ofertante pentru fotografie. Deși locul este foarte bine amenajat, și securizat, există zone în care trebuie să fiți precauți. Cu doar o săptămână înaintea noastră o belgiancă își pierduse viața încercând să-și facă un selfie pe aceste stânci .

Punctul final al călătoriei noastre în Irlanda l-a constituit nunta finei noastre, Ilinca, cu un american- irlandez, la castelul Ballymaloe.

Locul este situat în Cork County în sudul Irlandei, la 30 de km de Cork, orașul principal al regiunii.

Baile ui Maolluaigh =The Homestead of Maloo.

V-am spus că majoritatea denumirilor înseamnă ceva în Irlanda.

Istoria castelului începe pe la 1440. Cine e curios o găsește pe net.

Locul este splendid  și scump (450 Euro/noapte), dar primele impresii nu au fost tocmai favorabile.

Am ajuns la Cork după o excelentă călătorie cu trenul de la Dublin, de unde am luat un taxi către castelul cu pricina.

Prima cameră în care ne-au cazat era cam mică, întunecoasă și privea către un acoperiș.

Lui Bea i-a căzut fața, așa că s‑a dus instantaneu la recepție și a schimbat camera.

Am primit una mai mare, cu priveliște spre câmpurile proprietății și spre pădurea la marginea căreia exista o piscină încălzită.

Nu știu cât de încălzită era piscina, dar pe noi nu ne-a atras să facem o baie și apoi să ne uscăm în bătaia vântului irlandez.

Cu toate acestea americanii erau foarte încântați de piscină.

Nu numai că-și îmbăiau odraslele destul de des, dar pe la 7 dimineața se înființau la piscină, fără a ține cont că localnicii și robotul dedicat nu terminaseră de curățat piscina, și făceau câteva lungimi pre-breakfast.

Camera nu avea televizor, mobila era de epocă (veche ar fi zis cârcotașii), cu mici băncuțe acoperite cu perne sub fiecare fereastră, de unde puteai admira în tihnă peisajul.

Ferestrele, aici era problema.

Irlandezii au fost fascinați de ferestrele englezilor: două cadre casetate de lemn, legate printr-un mecanism de scripeți, care deschise la maxim lasă un spațiu pe unde poți scoate capul în partea inferioară, dacă te cocoșezi, sau în cea superioară, dacă te cocoți pe pervaz. Sliding sash windows -se numesc aceste ferestre, caracteristice arhitecturii britanice. Le datorăm filozofului-arhitect Robert Hooke și lui Sir Christoper Wren.

Faptul că nu poți deschide total fereastra nu e un mare bai, nenorocirea este că aceste ferestre nu pot fi închise etanș niciodată, în ciuda unui sistem cu o piuliță conică mediană ce forțează cele două geamuri în șanțurile lor. Un mic spațiu tot rămâne și între cele două panouri.

Cunoscând sistemul din Londra, am tras repede draperiile groase și grele, înalte de vreo 4 metri, și ne‑am băgat în pat acoperiți de toate plăpumile din cameră.

Vântul șuiera de parcă Banshee era în cameră cu noi.

Pe Bea au apucat-o dracii, mi-a spus că hârtia igienică din baia care nu are ferestre flutură ca un stindard, și că nu va sta sub nici o formă în acest castel.

Am încercat să o liniștesc arătându-i că irlandezii, în înțelepciunea lor, au dotat ferestrele și cu două obloane interioare de lemn.

Știau ei ce știau.

M-am obligat ca după ce ne facem somnul de după amiază să mă implic în etanșeizarea ferestrelor prin strângerea la maximul a tuturor piulițelor tronc-conice.

M-am cocoțat pe fiecare pervaz și am închis la maxim tot ce se putea din aceste ferestre.

Salvarea ne-a venit însă de la un termostat discret, pe care l-am găsit disimulat după mobila de epocă.

La început am fost sceptic: ceva similar am găsit și prin hotelurile din Belgia dar acolo, indiferent de ce temperatură setai tot 22 de grade aveai în cameră.

Surpriză maximă: termostatul a activat toate cele trei calorifere de fontă ale camerei, așa că în a doua seară am renunțat la pijamale.

Locul în care se servea micul dejun era minunat: mese cochete situate în camere elegant decorate unite prin două zone complet vitrate, un soi de sere, unde o lumină difuză te învăluia. Aici ne-am așezat.

Micul dejun era inclus, însă dimineața, pe masă, nu găseai mare lucru: lapte, iaurt fructe uscate, compot, fulgi, un fel de brânză și o pâine integrală. Cafea era una franțuzească făcută prin presare, un supliciu pentru Bea, care nu-și luase aparatul Nespresso cu ea, fiindcă nu și-a închipuit că la 5 stele nu vom avea parte de un expresso pe măsură.

După disperarea care m-a cuprins în primele momente, am văzut că dacă nu erai satisfăcut de oferta inițială poți comanda de la bucătărie niște variante fixe de mic dejun.

Am ales ce părea cel mai consistent: Breakfast Ballymaloe: pudding alb, pudding negru, cârnat și ouă făcute după dorință.

Irlandezii erau destul de gomoși atunci când îți prezentau felurile servite.

Am întrebat-o pe tânăra domniță din ce este făcut pudding-ul. Mi-a explicat că cel negru e un fel de sângerete de porc după care… s‑a blocat. Mi-a spus că nu știe dar se va interesa pentru mine. Am aflat: carne tocată, mâine integrală mărunțită și amestecată cu muștar. Pudding-ul alb a fost ceva mai bun decât cârnatul, care a fost călduros recomandat de vărul meu care trăiește în Germania. Identific cu ușurință vreo 5 varietăți de cârnați autohtoni care băteau la fund cârnatul irlandez.

Masa de dimineață a fost rezolvată. Mai rămâneau prânzul și cina.

Cum castelul-conac-hotel e destul de izolat singura șansă să mănânci era la hotel.

Ce să vezi?

Ca să mănânci la hotel trebuia să anunți în prealabil.

După ferestrele englezești aceasta a fost a doua surpriză.

Sigur că nu mâncai ce voiai.

Era un meniu fix cu două variante, un pic mai frugal în cursul săptămânii (trei feluri) și mai generos în weekend (5 feluri).

La irlandezi și la englezi masa de seară e baza. Costul mesei pentru o persoană era de 110 Euro fără vin. L-au scandalizat pe Alex.

Acum că aproape am terminat cu stelele negative e timpul să vorbim și despre plusurile locului.

Castelul-hotel de 5 stele este situat în mijlocul unei proprietăți de 120 de hectare. Proprietatea era excelent îngrijită.

Existau hărți cu 4-5 trasee recomandate de hiking, cu distanțe între 2 și 6 km.

În imediata vecinătate a castelului erau lanuri de grâu și alte graminee care-și schimbau permanent coloritul pe toată durata zilei.

Lanurile de grâu erau înconjurate de o mică pădure, aparent sălbatică.

De fapt era permanent îngrijită.

Din loc în loc puteai găsi câte o bancă, sau un grup de bușteni, pe care să stai sub o foaie mare de cort, în cazul în care te prindea vreo furtună.

Poduri mici de piatră traversau râul ce curgea în jurul castelului, acolo unde drumurile se intersectau cu râul.

Pe alocuri râul se strângea în niște mici iazuri, cu insulițe centrale și brusturi mai înalți ca mine

În mijlocul unui lanul de grâu, pe niște piedestale, erau expuse câteva lucrări dintr-o tabără de sculptură.

Pe teritoriul castelului exista o singură proprietate privată, cea a unei judecătoare. Și la ei tot cei din instituțiile de forță o boieresc.

La periferia proprietății existau niște ferme impecabil organizate cu păsări, ovine , porcine și chiar și albine.

Plimbările prin jurul castelului erau o desfătare.

Am fost puțin rău în ceea ce privește mâncarea la hotel.

Proprietatea are o fermă proprie iar conceptul hotelului este farm-to-fork. Tot ce mănânci acolo provine de pe această proprietate, până și mierea de albine. De aici povestea cu anunțatul faptului că mănânci la hotel. Dacă nu stăteai acolo nici nu se punea problema să te primească.

Oricum, faptul că la un hotel de 5 stele, în mijlocul pustietății, nu aveai room-service 24/7 și nu puteai mânca oricând, nu era de manieră să te încânte.

Oamenii, castelul e o afacere de familie, aveau și un magazin unde își vindeau produsele proprii: de la pulovere (frumoase) tricotate din lâna oilor proprii, până la miere, produse alimentare, cărți de bucate etc.

Joia puteai să faci turul ghidat al cramei castelului.

L-am ratat fiindcă noi am venit vineri și oamenii sunt stricți cu programul.

Am luat o masă de prânz , în familie, la castel. S-a nimerit să ne servească tot domnița cu pudding-ul negru.

De comandat a fost ușor fiindcă aveai de ales între A și B.

La vin ne-am împiedicat iar.

Studiasem vinurile din crama castelului, și am ales un vin alb cunoscut: Chablis 1er Cru ‘Les Fourneaux’ Corinne Perchaud.

La auzul acestor cuvinte ciudate, domniței i‑a căzut fața și a dat fuga după ajutor.

„Nu fi rău, e tânără…” mi-au spus comesenii. Sunt de acord în ceea ce privește vinul, dar să nu știi din ce e făcut pudding-ul în Irlanda, nu știu ce să zic.

Altfel suntem mândri și cu nasul pe sus.

Trebuie să recunosc că supele lor creme de legume, cu un splash de ulei italian, bucățele mici de chorizo prăjit și două trei verdețuri erau dumnezeiești.

Ultima seară am petrecut-o în cameră, cu Bea, cu un vin și mezeluri italienești excelente, privind preț de vreo două ore lanurile și pădurea castelului în lumina schimbătoare a apusului.

La parter, în curtea castelului, Alex și Andreea trăgeau de o bere, înfruntând vântul nemilos al Irlandei.

A doua zi Alex a și răcit.

I-am reproșat faptul că a exagerat cu statul în curtea castelului.

De fapt luase COVID american de la nuntă. Toți l-am luat.

Cu toate stelele negative date hotelului, în debutul prezentării, recunosc că ne-a lăsat în suflet o stare de bine greu de explicat.

Probabil că pentru aceste experiențe, inexplicabile, avea cele 5 stele.

Asta a fost mica noastră aventură irlandeză.