Vacanță în Ciclade
Vacanță în Ciclade

Știam destul de multe despre insulele grecești. Mulți cred că dacă au văzut una , două insule, le-au văzut pe toate, dar aceasta e foarte departe de adevăr.

Ce nu știam însă despre Ciclade este că din mai până în octombrie sunt bătute de un vânt neobosit: Meltemi.

Numele, Meltemi, îi vine de la italieni: mal tiempo – timp rău, însă grecii îi mai spun și Etesian de la etos: an în greacă.

Meltemi bate dinspre nord spre sud, prin coridorul format de Marea Egee între Grecia și Turcia și afectează toate Cicladele și parte din Arhipelagul Dodecanez, dar cele mai afectate insule sunt Andros, Tinos și Mikonos situate în centrul acestui culoar.

Vântul se formează ca urmarea a frontului de presiune scăzută din podișul Anatoliei și cel cu presiune crescută din peninsula Balcanică și are o intensitate care ajunge la gradul 7-8 pe scara Beaufort.

7-8 pe Beaufort nouă nu ne spune mai nimic.

Grecii au un mod mult mai sugestiv  de a defini intensitatea acestui vânt : ridică șapca, ridică fața de masă, ridică masa.

Venit de o săptămână din Irlanda, credeam că acolo am întâlnit cel mai violent vânt, dar Meltemi e adeseori la fel de puternic și, spre deosebire de vântul din Irlanda, nu s-a oprit timp de 8 zile cât am stat în Tinos.

Avertisment celor cu „intoleranță la vânt” pe plajă.

În mod ciudat nisipul plajei din Tinos, deși destul de fin, asemănător celui de pe vremuri din Mamaia, rareori era ridicat de acest vânt.

Tinos „insula artelor frumoase” unde Phidias a dezvăluit secretele sculpturii localnicilor, are un loc aparte, alături de insulele Delos și Myconos, în Ciclade.

Delos, situată în centrul insulelor, era considerată sanctuarul zeilor , locul nașterii celor doi frați gemeni: Apollo, zeul poeziei, tinereții, vindecării și al Soarelui și Artemis, zeița vânătorii, ambii fiind copiii lui Zeus și Leto. (Apollo vindeca direct sau prin intermediul fiului să Asclepios)

Înainte de a ajunge pe insula Delos, pelerinii făceau un popas obligatoriu pe insula Tinos pentru abluțiunea purificatoare în templul lui Poseidon și vindecare. Aici s-a născut și cultul lui Amfitri, soția lui Poseidon, zeița fertilității feminine. Puteți vizita ruinele templului lui Poseidon situate în Kionia apropierea mării.

Pelerinajul din insula Delos se termina cu serbări nesfârșite în Myconos, serbări ce continuă și în zilele noastre. Nu știu cum era în trecut dar dacă vă aventurați acum în Myconos trebuie să aveți un buget consistent.

Tinos este cunoscută ca o destinație culinară de excepție.

Nu știu ce să zic.

Am mâncat excelent, dar asta mi s-a întâmplat în multe locuri din Grecia.

Dacă ar fi să recomand două locuri unde serviciul și mâncarea au fost foarte bune acestea ar fi Marathia pt specificul mediteranean și Mikro Karavi, o grădină interioară minunată, cu ambianță pe măsură unde veți găsi cam tot ce vă doriți să mâncați.

Am descoperit insula făcând un tur ghidat de o zi alături de prietenii noștri de vacanță: George, Ileana, Radu, Anda, Liviu și Carmen.

Tinos se aseamănă cu majoritatea insulelor din arhipelag: relief stâncos ce coboară până în mare, case albe cu uși și ferestre albastre, cocoțate pe pante abrupte, copaci cu coronamentele orientate N-S, după cum bate Meltemi.

Față de celelalte insule, caracteristic pentru Tinos sunt morile de vânt și casele pentru porumbei.

Tinos însă nu a arătat așa dintotdeauna.

Insula era acoperită de păduri cu căprioare și cerbi, pante terasate de oameni cu ziduri de piatră, acoperite de vii și culturi de cereale, iar casele de un ocru-cenușiu se distingeau cu greu în peisaj.

De unde această schimbare majoră în aspectul insulei?

Venețienii sunt de vină.

Când au cucerit insula în 1207 au tăiat pădurile pentru a‑și construi corăbiile, iar viile le-au scos pentru a le înlocui cu culturi de cereale.

Odată pădurile tăiate și viile scoase, pământul roditor al insulei care nu avea o grosime mai mare de 1,5m a luat-o la vale. Astăzi vedem doar pantele acoperite de pietriș sterp și vechile terase care pe vremuri stabilizau pământul și rețineau apa ce astăzi decorează inutil relieful dând impresia unei „insule construite de mâna omului”.

Obiceiul de a compartimenta pantele insulei prin mici ziduri de piatră, trafos cum le zic grecii, datează încă din 400 BC. Pe părțile interne ale zidurilor erau plantați copaci și smochini cu rolul prezervării umidității și protejării recoltelor de vântul ce biciuia permanent insula. Zidurile se aseamănă cu cele din Irlanda dar aici nu am auzit o legendă asemănătoare cu cea a lui Banshee, femeia ce urlă amenințător în noapte avertizând asupra unei posibile nenorociri în familie, deși vânt este din belșug.

Denumirea insulei din trecut era Ophiussa (ophis însemnând șarpe în greacă) sau Hydroussa (hydra- apă în greacă). Ambele nume sau datorat faptului că insula avea un număr mare de șerpi, dar și multe izvoare.

Sursele abundente de apă au constituit un atu major în dezvoltarea insulei dar astăzi, datorită numărului mare de turiști această resursă este pusă în pericol. Străinii care îți cumpără proprietăți în satele de pe insulă situate la distanță de mare și aleg să-și construiască piscine umplute cu apă dulce sunt priviți cu ochi răi de localnici care caută modalități să‑i forțeze să folosească apa de mare pentru aceste piscine.

În trecutul mai îndepărtat (10 000 B.C.) majoritatea Cicladelor erau unite de pământ. Explicația, furnizată de ghida noastră pentru situația actuală, a fost scufundarea pământului cauzată de ultima glaciațiune, situație asemănătoare cu cea a Doggerland-ului care unea Anglia de Normandia și Danemarca în nordul Europei.

Fundul mării care separă insulele nu depășește 200 de metri ceea ce explică și valurile relativ mari, pe care le provoacă marile vapoare ce circulă printre insule, și fac deliciul copiilor de pe plaje.

Cercetările recente ale geologilor greci (Vasilis Kapsmalis) și francezi arată că această scufundare mai rapidă a Cicladelor s-ar datori unei structuri speciale a litosferei din această regiune care stă pe o acumulare magmatică care ar permite deformarea litosferei (și automat scufundarea pământului) fără a se acumula tensiuni în scoarța terestră. De aici lipsa cutremurelor. Studiile geologice au arătat că această mișcare a litosferei se poate produce și în sens invers ceea ce ar permite unor teritorii submerse să reapară la suprafață în viitor.

Vom vedea.

Am început turul insulei (Island Tour – TinosUnveiled.gr) în sud prima oprire fiind la Triantaros unde am putut vedea prima casă de porumbei renovată.

Casa avea doar aspectul unei case de porumbei, dar acum era renovată și închiriată în sistem Airbnb. Prețurile unor astfel de proprietăți pot ajunge la 200-300 Euro/noapte. Destul de mult dacă te gândești că stai izolat într-un mic sat, în mijlocul pustietății.

Spre sfârșitul excursiei am putut vedea și casele „originale” de porumbei în Trampados.

Porumbeii aveau numeroase întrebuințări: serveau drept mesageri spre Veneția iar dejecțiile lor constituiau un îngrășământ excelent pentru sol. Venețienii practicau antrenamentul pentru trasul cu arcul pe aceste păsări, motiv pentru care vânătoarea porumbeilor era un privilegiu rezervat venețienilor. Antrenamentul era menit a le îmbunătăți precizia tirului atunci când erau atacați de pirați.

A două oprire a fost la Dyo Choria (două sate) unde am aflat că construcția așezărilor umane avea un anume specific în Ciclade.

Casele erau de culoare ocru cenușiu pentru a se topi în peisaj și a nu fi reperate de către pirați. După epidemiile de holeră din 1938 , când s-a constatat că vopsirea în alb are ceva proprietăți antiseptice,  vopsirea în alb a caselor fost impusă prin lege  (Ioanis Metaxas). Ulterior s-a văzut că această măsură are drept urmare și menținerea unei temperaturi mai scăzute pe timpul verii, ceea ce a consacrat acest obicei.

Albastrul nu a avut legătură cu culorile steagului Greciei, cum s-ar putea crede, ci cu praful laluki (de culoare asemănătoare indigoului) care era ieftin și răspândit în regiune. Amestecat cu var, producea această culoare albastră ce era folosită la vopsirea ușilor și ferestrelor. Din loc în loc veți vedea și alte culori vi pentru lemnărie: roz, galben, verde.

Casele aveau o arcada mare, volto, în încăperea centrală cu scopul de a oferi susținere etajului superior.

Satele nu aveau piețele centrale, cu care suntem obișnuiți la greci, pentru ca populația să nu poată fi împinsă și capturată în aceste piețe, în situația unui asediu neașteptat. Rareori găsești o piațetă minusculă de câțiva metri, de formă de formă triunghiulară sau trapezoidală.

Unde se strângeau și petreceau, totuși, locuitorii acestor sate?

În special pe acoperișuri.

Existau locuri de trecere pe acoperișuri între casele alăturate și un sistem de trecere, cu pasaje înguste, între case, astfel încât populația satului se putea strânge pe acoperișurile caselor, unde se desfășurau viața socială și evenimentele comunității.

Deasupra ușilor de la intrare, se găsește, de obicei, o placă de marmură cu diferite imagini și perforații care îndeplinea un dublu rol. Acestea arătau statutul locatarului, marinarii sau neguțătorii pe mare aveau reprezentate corăbii de exemplu și permiteau o aerisire permanentă a locuinței și pătrunderea unei cantități controlate de lumină ceea ce crea un microclimat stabil necesar creșterii viermilor de mătase. Unele din aceste plăci de marmură erau decorate cu blazonul familie iar lipsa unei astfel de decorații arhitectonice a ușii de la intrare indica strâmtorarea financiară a proprietarului. Exista și credința că o astfel de placă decorativă ar apăra casa de inamici și pericole.

Parterul caselor și subsolul servea drept loc de depozitare a recoltelor sau ca zone de producere a uleiului, vinurilor sau alcoolului distilat, un fel de rachiu. Cum alcoolul era monopol de stat, alambicurile pentru distilarea alcoolului erau făcute din ceramică, astfel încât puteau fi cu ușurință distruse în cazul unui control al autorităților.

Etajul casei, locul unde stăteau stăpânii casei, era legat de curtea interioară sau direct de drum printr‑o scară placată frecvent cu marmură.

Următoarea oprire după Dyo Choria a fost Castelul Exomvuorgo (exo apo to bourgo  „în afara burgului”).

Castelul era situat pe „muntele” cel mai înalt al insulei și era înconjurat de fortificații redutabile. Drept urmare cele 12 asedii ale turcilor, care întrerup dominația venețiană de peste 700 de ani asupra insulei, s-au soldat cu un eșec în ocuparea acestui castel. Venețienii au reușit să controleze castelul până în 1715 când s‑au retras. În urma tratativelor, venețienii au predat turcilor castelul care s‑au apucat imediat să îi dărâme zidurile fortificate, ca nimeni să nu mai poată folosi locul ca pe o fortăreață.

În  prezent puteți vedea ruinele vechilor fortificații și o biserică catolică, Iera Kardia Iisou (Sfânta Inimă a lui Iisus), în care nu se oficiază slujbe, dar în care preoții și viitorii preoți fac un soi de practică pregătitoare pentru îndatoririle viitoare parohii ce o vor păstori.

Ne-am reîntors puțin din drum și următoarea oprire a fost la Volax (Volacus), un sat construit într-un peisaj aproape selenar, plin de bolovani imenși asemănători trovanților de la Vâlcea. Mulți bolovani au fost lăsați pe loc și au fost incluși în construcția caselor.

Satul este frumos, cu străzi strâmte, case tipice locului, un Muzeu  folcloric, care ilustrează modul tipic de construcție a caselor, o mică piațetă cu o terasă unde vă puteți trage sufletul.

În vecinătatea piațetei veți găsi tarabe cu arta locului, ceramică, sculpturi de marmură, uleiuri, dulcețuri și băuturi manufacturate de localnici.

În acest peisaj misterios, arta emerge prin ferestrele și ușile frumos decorate ale caselor. Pe multe uși veți găsi pictate unele din cele mai frumoase poezii  ale lui Konstantinos Kavafis sau ale lui Nikos Kavvadias.

Am părăsit Volax-ul și ne-am îndreptat spre finalul călătorie noastre: Pyrgos.

Pyrgos este un oraș al artelor și al sculptorilor.

Se pare că o mare cantitate de marmură tiniană a fost folosită pentru construcția și refacerea bisericilor noastre după 1870. La acest proces au luat parte și o mulți meșteri din Tinos.

Autocarul ne-a lăsat chiar lângă o stație de autobuz. Elegantă, curată și complet placată cu marmură, numai a stație de autobuz nu semăna. Ghida ne‑a spus că datorită abundenței marmurei în zonă este mult mai ieftin ca aceasta să fie folosită ca material de construcție.

Am început explorarea Pyrgosului cu atelierul unui sculptor autohton. E o experiență interesantă pe care vă recomand să nu o ratați. Acolo am aflat și istoria unuia dintre cei mai mari sculptori din Pyrgos: Ioannis Halepas.

Ioannis Halepas avea afaceri întinse până la Smirna și București.

În 1878 suferă o depresie nervoasă, are repetate tentative de suicid, și ajunge internat într-un spital psihiatric în Corfu. Când starea lui se ameliorează se reîntoarce în Pyrgos, unde rămâne sub stricta observație a mamei sale care îi interzice să sculpteze și îi distruge majoritatea operelor, considerând că sculptura a fost cauza depresiei sale.

În ziua morții mamei sale, scăpat de sub controlul acesteia, nu participă la înmormântarea ei ci se apucă imediat de sculptură. Meșterul în atelierul căruia am poposit se consideră un continuator al muncii lui Halepas și are o sculptură cu două mâini ce înconjoară două bare metalice ce străjuiesc o mică fereastră: Halepas împiedicat a se apropia de marea pasiune a vieții sale.

În Pyrgos veți găsi și un muzeu dedicat lui Halepas. Fiind cam obosiți, la sfârșitul turului, am ratat muzeul dar am savurat din plin străzile înguste și umbrite ale Pyrgosuylui, cu sumedenie de magazine și ateliere cu suveniruri de calitate din marmură și nu numai.

Ultima oprire a fost în portul Pyrgosului: Panormos.

Panormos este un golf minunat, cu pante aride și abrupte, ce se sfârșesc în mare. Deși eram pregătiți pentru o baie ritualică, nimeni nu a mai avut chef, și ne-am oprit într-una din cârciumile „celebre” din port. Mâncare multă dar care nu a impresionat prin nimic. Atmosfera însă a fost excelentă.

Pe drumul de întoarcere am trecut și pe lângă templul lui Poseidon, de lângă Kiona, dar nu am mai avut răbdare să ne oprim și să-l vizităm.

Aceasta a fost turul nostru de o zi în Tinos.

O altă jumătate de zi am explorat capitala insulei Tinos (Chora, cum îi spun localnicii). La capătul străzii principale , în vârful dealului, veți găsi Panagia Evanghelistria.

Nu vă mai obosesc cu detaliile modului în care a ajuns să fie construită această biserică dar vă sfătuiesc să nu o ratați.

Deși ortodoxă de la construcție, biserica aduce aminte mai degrabă, prin logia centrală, de construcțiile venețienilor.

Biserica este un important loc de pelerinaj, un fel de Lourdes al Greciei, unde se spune că mulți s-au vindecat sau și-au găsit alinare.

Să nu fiți surprinși văzând pelerinii pioși urcând în genunchi pe covoarele roșii ce conduc spre biserică: o mică Golgotă, care odată parcursă, se speră că te va aduce mai aproape de împlinirea rugăminților adresate Sfintei Fecioare.

drvasilepopa

You Might Also Like

Irlanda dintr-o privire

Irlanda dintr-o privire

Stephansdom

Stephansdom

Hundertwasser

Hundertwasser

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *